Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Ceasornicul poeților

        de Nicolae Prelipceanu

Amintirea poeţilor dispăruţi se topeşte ca amintirea oricărei fiinţe care nu a lăsat în urma ei alte semne decât vreo casă, vreun copil, vreo mobilă stil sau nişte bani. Cărţile lor mai circulă o vreme în aceleaşi medii în care circulaseră şi până atunci, după care sunt date uitării, împreună cu autorii lor. Lumea nu mai are timp să-şi amintească şi de ei, de fapt lumea nu mai are timp să-şi mai amintească nici de alţii şi nici de alte lucruri, întâmplări, lumea nu-şi mai aminteşte nici de sine însăşi. Se spune „a devenit istorie”, ca şi cum istoria ar fi ceva mort şi îngropat adânc în uitare, ca nu cumva să-i mai deranjeze pe cei vii şi pe cei în curs de afirmare.

Uneori, cineva, vreun nou venit, mai dă peste o carte de-a lor, de-a unuia dintre ei, i se mai înfige în memorie un vers, o imagine, i se mai dă o sugestie şi peste câtva timp, nu mult, că nu mai avem, ne grăbim, ne grăbim, ne grăbim, o poţi găsi în noua apariţie a nou venitului, învechit şi el deja. Nu chiar cuvânt cu cuvânt, nu, dar însă totuşi, vorba lui Geo Dumitrescu, unul dintre poeţii dispăruţi care a făcut valuri la vremea lui în literatura română, cea intrată azi în – nu-i aşa? – istorie.

Câte vorbe de duh sau de melancolie ale poeţilor dispăruţi nu circulă astăzi, libere de amintirea lor, tot atât de libere pe cât e de liberă şi mintea celor care le-au găsit cine ştie unde şi au uitat ori nici nu s-au gândit să ţină minte sursa! Expresiile în legătură cu care nu se foloseşte cunoscutul slogan gazetăresc pe surse sunt nenumărate în spaţiul numit azi audio sau video sau cyber. Sigur, viteza vorbirii şi a vieţii în general nu mai lasă timp să spui din cine citezi. Caragiale, şi el un (fel de) poet dispărut, dar al cărui nume e încă viu şi-i ţine locul, e unul dintre cei mai des citaţi fără să le fie pomenit şi numele, numai că lui poţi să-i iei totul şi tot o să rămână intactă opera lui nemuritoare. Mai umblă libere prin lume şi formule ale lui Eminescu, acesta mai rar pomenit cu numele chiar decât Caragiale, ca să nu mai spun de spaţiul mioritic al lui Blaga (Lucian, pentru cine mai are dubii), mereu citat, cel mai des în glumă, ironic şi cu o clipire complice din ochi, chiar atunci când complicitatea nu are nicio bază, cel care citează neavând habar de unde i-a venit (în zbor) formula aceasta. Dar poate că e mai bine aşa, e mai bine să le luăm ce e mai bun şi să le lăsăm liniştea spaţiului unde se regăsesc acum cu toţii, nepăsători la plagiatele noastre zilnice şi deseori inocente. Poate că, după o anumită vreme de când ei s-au întors în pulbere, aşa cum ni se prezicea încă din Cartea cărţilor, spiritul lor şi vorbele lor iscate de acesta plutesc în aerul altor vremi, iar cei grăbiţi să citeze fără menţiunea autorului n-au decât să preia formulele memorabile din vole, ca la fotbal.

După ce ai trecut prin atâtea lumi de scriitori, prin atâtea lumi de artişti în general, pictori, sculptori, compozitori, actori, care nu mai sunt, rămâi cu senzaţia că totul s-a întâmplat ieri şi că mâine o să fie la fel, în ciuda celor care ţi se înfăţişează. Dar şi cu senzaţia că ai nimerit deodată într-o altă lume, mult mai violentă, mult mai murdară şi mai lipsită de manieră, vorba, iarăşi, a unui personaj din Caragiale, o lume în care bunele principii care consolidau societatea trecută acum dincolo mai erau în stare să pună frână pornirilor fireşti, cele care azi umblă şi ele libere printre noi pocnindu-ne peste ochi şi peste gură când ne e aceea (lumea vreau să spun) mai dragă.

Fiul lui Miron Costin, un poet dispărut şi el, a scris un letopiseţ al Ţării Moldovei intitulat Ceasornicul domnilor, dar asta demult. Nu ştiu de ce îmi revine în memorie acest titlu străvechi de câte ori îmi aduc aminte de poeţii-prozatorii-criticii-dramaturgii-artiştii care nu mai pot răspunde prezent la apelul nominal. Azi se scriu, când se mai scriu, istorii literare selective, estetice, iar acestea se referă mai ales la operele celor care nu mai sunt. Cred că nu ar fi lipsit de interes un letopiseţ al artiştilor care nu mai sunt, o poveste a vieţilor lor, de multe ori mai zbuciumate decât operele pe care le-au scăpat în spaţiul public. La dorinţa asta de poveste, mereu poveste, aproape tot atât de fierbinte ca aceea de distracţie-divertisment, ar fi foarte binevenit Ceasornicul poeţilor, dar şi Ceasornicul scriitorilor în general, Ceasornicul pictorilor şi aşa mai departe. În Renaştere, Giorgio Vasari a scris şi publicat Vieţile pictorilor, sculptorilor şi arhitecţilor Renaşterii, cam pe când trudea, în Moldova, şi Nicolae Costin la istoria sa.

Dar am avut noi vreodată vreo renaştere?

© 2007 Revista Ramuri